Politologul Andrei Țăranu analizează, într-un articol publicat pe observatorulcultural.ro, dezvăluirile foștilor USR-iști din volumul „USR. Nașterea și patologiile unui partid. Mărturii din culise”. Astfel, politologul remarcă, printre altele, că „cel mai important aspect din carte nu sînt neapărat mărturiile (deși unele sînt savuroase, precum cea a lui Dragoș Moldovan din Maramureș, care pare un denunț și un autodenunț), ci ceea ce se desprinde din ele. Și anume, cum s-a format și cum s-a structurat primul partid anti-sistem din România și cum s-au dezvoltat rețelele de putere în interiorul lui”.
„Cartea ne prezintă un partid autoritar în structura sa esențială, bazat pe o multitudine de reguli aparent imuabile (dar care sînt ușor transgresate de conducerea politică de cîte ori e nevoie), un partid care vorbește societății despre anticorupție, dar care, în interior, se structurează pe grupuri al căror scop este (ca și în cazul celorlalte partide) doar să se atașeze la resursele Statului și ale administrației centrale sau locale, pentru a se îmbogăți oneros ei și propria clientelă politică”, scrie Andrei Țăranu.
„USR s-a propus și a fost perceput de o bună parte a societății ca un partid al speranței că sistemul politic din România poate fi schimbat de partide noi. Dar, devenind un partid-clică, USR a evacuat rapid tocmai speranța că sistemul se poate schimba, arătînd că, din contră, el poate fagocita chiar și partidele anti-sistem. De aceea volumul USR. Nașterea și patologiile unui partid. Mărturii din culise e o apariție extrem de importantă în peisajul mărturiilor politice. Căci el ne arată de ce nu este posibil (sper că doar deocamdată) ceva nou în politica românească”, mai spune politologul.
Redăm, integral, articolul semnat de Andrei Țăranu:
Am luat cartea asta cu scepticism, pentru că, nu-i așa, o carte a dezamăgiților nu îți poate aduce decît bîrfa sau frustările lor față de cei care i-au dezamăgit. Și, în plus, societatea românească e o societate de dezamăgiți – de la nevastă (soț, după caz) și copii, părinți și rude, pînă la președintele Statului, mai devreme sau mai tîrziu ne dezamăgesc cu toții. Doar să așteptăm momentul potrivit și imediat o să fim dezamăgiți – e ceea ce se numește sindromul urii de sine. Și ca să fim dezamăgiți pînă la capăt, nici nu sîntem singurii care avem sindromul ăsta: l-au inventat evreii austro-germani în secolul al XIX-lea, iar noi și maghiarii l-am asimilat cu o poftă demnă de o cauză mai bună.
Așa că de ce să mai citești o carte cu dezamăgiți, mai ales că pe mulți îi știi deja de pe Facebook, știi ce frustări au și ce nervi îi apucă și de ce. Și totuși, am hotărît să o citesc și, iată, să fac și niște comentarii pe marginea ei, nu vorbind neapărat despre cartea în sine, cît despre ideile care se desprind din ea atît despre USR (PLUS), cît și despre partidele politice românești în genere.
În primul rînd, cartea asta se numește în realitate USR: Nașterea și patologiile unui partid. Mărturii din culise și e coordonată de Dan Lungu și Anca Goja. Nu e o lucrare de știință politică și nici de sociologie politică, dar e un material extrem de folositor pentru înțelegerea mai exactă a cel puțin o parte din spectrul politic românesc. E o culegere de mărturii ale unor foști membri USR – unii mai importanți și mai cunoscuți publicului larg (precum Goțiu sau Lungu), alții apăruți meteoric pe scena politică, ca subiecți ai scandalurilor din USR (precum Vlad Teohari sau Olimpia Ardelean), alții marginali chiar și în partid. Lucrarea nu are neapărat o linie temporală clară – avem mărturii de la începuturi, povești legate de o temporalitate incertă – probabil prin 2018 sau 2020 sau de cînd USR era la guvernare ori imediat după ieșirea acestuia din guvern, probabil și perioada în care s-au strîns mărturiile. Și, cum e și de așteptat, nici o calitate uniformă a mărturiilor (adică ele sînt brute), unele extrem de bine scrise, altele de-a dreptul naive și altele pline de patos, unde frustrarea răzbate prin fiecare literă a scriiturii. Căci asta este linia roșie a întregii culegeri – frustrarea și dezamăgirea unor oameni care și-au închinat ani din viață unor idealuri și, iată, au fost înșelați.
Marea majoritate a martorilor declară că nu au mai făcut politică, iar dacă au avut inițiative politice înainte de USR, ele au venit pe fondul dezamăgirii originare față de Statul român (și de restul societății y compris). Și tocmai pentru că nu făcuseră politică s-au aruncat în USR cu toată energia primei iubiri, cereau mult tocmai pentru că ofereau mult. Doar că nici o bună parte din societate și nici o bună parte din partid nu aveau nevoie neapărat de „iubirea“ lor.
Dar cel mai important aspect din carte nu sînt neapărat mărturiile (deși unele sînt savuroase, precum cea a lui Dragoș Moldovan din Maramureș, care pare un denunț și un autodenunț), ci ceea ce se desprinde din ele. Și anume, cum s-a format și cum s-a structurat primul partid anti-sistem din România și cum s-au dezvoltat rețelele de putere în interiorul lui. USR s-a dorit a fi un partid „altfel“, un partid mai degrabă orizontal, bazat pe voluntariatul membrilor de a duce mesajul său în mase. Iar mesajul era simplu: „Noi am venit să vă salvăm de puterea coruptă din România“, „nu știm exact cum se poate face asta, dar împreună putem să facem o țară diferită, mai bună și mai dreaptă“. Nu a vorbit nimeni (și nimeni nu vorbește în carte) despre bunăstare, despre cei lăsați în urmă, despre mediul rural sau despre mai multe drepturi și libertăți. Totul s-a centrat pe clivajul Noi vs Ceilalți, ceilalți fiind, evident, răii și corupții din partidele mainstream, birocrații și, în final, toți ceilalți. USR nu a asumat nici o doctrină clară (chestia aia cu Centru Dreapta Modern sau Liberalismul Etic (?) e o perdea de fum, imposibil de definit), fiind creat ca un partid-umbrelă pentru mai multe curente ideologice, de la ecologism prin progresism, pînă la conservatori religioși de tip Clotilde Armand. Și totuși, împotriva acestei evidențe, USR se comportă (și asta observă post-festum și martorii) ca un partid ideologic pur, care vrea să adapteze realitatea și societatea la imaginea membrilor despre realitatea magică a ideologiei. De aici și disonanța cognitivă a mai multor martori față de societatea românească și alegerile ei politice. Citez: „Nici o clipă nu am crezut că PSD poate cîștiga […] nu puteam înțelege de ce românii se încăpățînează să voteze tot PSD. Probabil dintr-un fel de masochism și din cauza unei memorii de scurtă durată“, scrie o doamnă din Iași (p. 120). „M-am întristat cînd am văzut că PSD a cîștigat alegerile“, spune o altă doamnă, din Maramureș de data aceasta (p. 256) și „Rezultatele alegerilor au fost departe de așteptări. PSD cîștigase zdrobitor la mai puțin de un an de la Colectiv“, spune și Luminița Corneanu (p. 283).
Pentru orice adult rațional din 2016, neorbit de pasiune sau resentiment, era o evidență că PSD va cîștiga alegerile parlamentare după dezastrul politic și de imagine al guvernului Cioloș (locul unde, de altfel, s-au format o parte din viitoarele elite ale USR). Doar amintesc că, dacă nu ar fi intrat, la limită, PMP în parlament, PSD ar fi avut posibilitatea de a face majoritate singur (fără ALDE). Avem deci rezolvarea primului secret al lui Polichinelle: cei mai mulți membri s-au înregimentat în USR nu „pentru“, ci „împotrivă“, păstrînd tendința politică românească de după 1992: cea a votului negativ. De altfel, și martorii amintesc recurent antipatia față de PSD și pesediști (mai ales cei din afara cercului bucureștean) și că perioada cea mai bună a partidului (din punctul de vedere al recrutării de noi membri și suporteri) a fost aceea cît Liviu Dragnea își îngropa propriul partid.
Spunea Alexandru Paleologu prin anii ’90 că în România de după Revoluție nu s-au constituit mai multe partide (multipartitism), ci mai multe partide comuniste, și întotdeauna i-am dat dreptate. În ciuda denominațiilor lor, majoritatea partidelor din România au avut, încă de la începutul anilor ’90, un caracter populist și atoatecuprinzător: ele nu s-au adresat unui grup social specific (sau unei clase anume), ci și-au îndreptat discursul către întreaga națiune. Or, ne spune știința politică, un partid politic autentic și democratic este o parte și, deci, dorește să reprezinte o parte din societate (și nu pe toată), spre deosebire de un partid extremist ideologic (religios, naționalist sau comunist), care dorește să ocupe întreaga societate și să îi dicteze comportamentul și credințele.
Încă din nume noul partid format de Nicușor Dan în 2016 avea această tendință populist-extremistă – Uniți Salvăm Toată România. Desigur, Nicușor a preluat această formulă din protestele anterioare – Uniți Salvăm Roșia Montană –, proteste care au reprezentat un ferment pentru acțiunea politică a unei pături care pînă în iarna lui 2012 nu se prea înghesuise în politică, dar care era hrănită cu romantismul Pieței Universității și cu eposul occidental feminist-ecologist. Această pătură și-a construit un spațiu simbolic – Fîntîna de la Universitate –, loc în care au debușat toate liniile ideologice excentrice și care a fost loc de plecare și pentru Salvați Roșia Montană, și pentru Pungești, și la un moment dat chiar și pentru USB. Majoritatea acestor curente, despre care vorbesc și martorii din carte, s-au aflat la fundamentul noului USR, căruia li s-a mai permis să i se alăture celor care fuseseră la M10, Forța Civică sau PNȚCD. Nu știu cine a avut această idee de a permite dreptei anti-corupție să se alieze cu un progresism centrist al unei clase de mijloc, dar toți martorii din carte recunosc că din asta s-a tras criza cronică a USR, niciodată tranșată complet și devenită după ianuarie 2022 endemică.
Unul dintre martori pretinde că a existat un plan malefic al dreptei USR-iste să preia partidul repede, ca să-i dea traseul cunoscut și astăzi: „N-am reușit de data asta, dar sigur reușim data viitoare să-i luăm partidul lui Nicușor. Omul era unul dintre tehnocrații din Guvernul Cioloș“ (p. 151). Și alți martori sînt încredințați de existența unei cabale a dreptei USR-iste (Mihai Goțiu, Andreea Talmazan ș.a) împotriva USR-ului nicușorist și progresist, iar această cabală era condusă de Cristian Ghinea: „Cînd în mai 2018 am auzit de la o persoană în care am mare încredere că Ghinea este plasat în USR pentru a-l duce pe tavă pe Cioloș, am simțit că mă scufund într-un hău“ (p. 47). De altfel, personajul cel mai detestat al acestei cărți – the villain – este, fără îndoială, Cristian Ghinea. Drulă, Barna, Stelian Ion sau Seidler sînt creditați de la inteligență la stupiditate, de la profesionalism la habarnism, dar nu li se reproșează reaua credință, ceea ce i se reproșează cu asupra de măsură lui Ghinea, văzut ca un adevărat mastermind al preluării ostile a partidului și apoi al distrugerii acestuia.
Preluarea partidului prin forțarea demisiei lui Nicușor Dan a fost resimțită de martori nu neapărat ca un lucru rău, la început. Nici pe Nicușor nu îl creditau cu prea multă înțelepciune politică (de altfel, nici pe Cioloș, motivul real al îndepărtării lui Nicușor), dar ceea ce au simțit aproape de la bun început a fost schimbarea structurii partidului și verticalizarea lui. Cartea ne prezintă un partid autoritar în structura sa esențială, bazat pe o multitudine de reguli aparent imuabile (dar care sînt ușor transgresate de conducerea politică de cîte ori e nevoie), un partid care vorbește societății despre anticorupție, dar care, în interior, se structurează pe grupuri al căror scop este (ca și în cazul celorlalte partide) doar să se atașeze la resursele Statului și ale administrației centrale sau locale, pentru a se îmbogăți oneros ei și propria clientelă politică. În special, ne arată martorii, liderii din țară (precum Cossette Chichirău sau Vlad Duruș) ori cei de la centru și-au construit încă de la început „curți“ pe care și le-au asigurat cu venituri, cu funcții (atunci cînd a fost cazul) și cu avantajele politice care decurg de apropierea de lider. Astfel, la foarte scurt timp de la înființare (dar după eliminarea lui Nicușor Dan), filialele s-au bazat la votul intern pe „autobuze“ de prieteni și rude pentru a-și securiza postul și eventuala accedere la vîrful partidului sau în Parlament (vezi mărturia lui Dan Lungu, p. 196, dar și alți martori vorbesc despre autobuze, reale sau simbolice).
Știința politică ne vorbește despre partidul de tip „clică“ – partid care are o structură oligarhică la vîrf și a cărui existență este menită să salveze puterea și funcția acestei oligarhii, nu să rezolve situații politice complicate sau să genereze politici publice. Genul ăsta de partide sînt juntele civile din America Latină ori Asia anilor ’70-’80 ai secolului al XX-lea sau Partidul Comunist Chinez (vezi Acemoglu D., Robinson J., Economic Origins of Dictatorship and Democracy, Cambridge University Press, New York, 2006). Descrierea făcută de toți martorii, dar și ceea ce știm deja de șase ani, de cînd există USR, este că acest partid este un partid de tip clică, a cărui conducere nu s-a sfiit să dea afară membri, să schimbe rezultatele alegerilor sau chiar să le pervertească atunci cînd nu le-au convenit (vezi cazul lui Vlad Teohari), să-i persecute pe cei care le-au arătat goliciunea împăratului (cazul Olimpia Ardelean) sau chiar să își forțeze președintele ales de partid să demisoneze atît din funcție, cît și din partid (mă refer atît la Nicușor Dan, cît și la Dacian Cioloș). Clica de la vîrful partidului și-a construit rețele teritoriale care au epurat partidul de orice voce critică și a eliminat orice linie ideologică care nu se încadrează în ortodoxia USR-istă (care, fiind ambiguă și ocultă, poate simplu hotărî ce este și ce nu este în linia sa).
Astăzi USR pare un partid cantonat la 9%-10%, procente care țin mai degrabă de o inerție politică a unui electorat care nu are încă spre ce să se orienteze în peisajul politic românesc. Peisaj care, trebuie spus, e unul extrem de gri și imobil. În acest peisaj, USR ar fi trebuit să fie Opoziția (cu O mare) care să propună schimbări sau să critice credibil o putere monolitică ce a acaparat aproape toate mediile de comunicare, care nu pare a avea un scop clar – altul decît acela de a păstra puterea pe termen lung. USR ar fi trebuit acum, mai mult decît oricînd, să fie partidul anti-sistem care era în urmă cu cîțiva ani. Din contră, USR pare acum un partid-sistem, care face doar o opoziție de fațadă, care nu are nici o orientare clară, un partid mai degrabă reactiv la realitate, și nu unul care să pregătească o alta. Spun mai mulți martori din carte că acest lucru e cauzat de faptul că nu are o doctrină clară, și se poate să fie și asta adevărat. Dar e clar că asta nu e decît o parte din problemă.
USR s-a propus și a fost perceput de o bună parte a societății ca un partid al speranței că sistemul politic din România poate fi schimbat de partide noi. Dar, devenind un partid-clică, USR a evacuat rapid tocmai speranța că sistemul se poate schimba, arătînd că, din contră, el poate fagocita chiar și partidele anti-sistem. De aceea volumul USR. Nașterea și patologiile unui partid. Mărturii din culise e o apariție extrem de importantă în peisajul mărturiilor politice. Căci el ne arată de ce nu este posibil (sper că doar deocamdată) ceva nou în politica românească.
