Sociologul Dan Dungaciu scrie, într-un articol pentru adevarul.ro, despre faptul că axa de confruntare Moscova – Kiev nu s-a ostoit niciodată din 2014 încoace, dar elementul definitoriu pentru a înţelege tensiunile din Marea Neagră, şapte ani mai târziu, este repoziţionarea pe axa Moscova – Washington.
„Despre asta a fost vorba la Marea Neagră. Ucraina: un stat schilodit strategic, lăsat tot aşa Preşedintele Zelenski, „sluga norodului”, nu a fost ales în aprilie 2019 să facă război cu Rusia, ci să facă pace cu Rusia. Peste 73% dintre ucraineni i-au dat votul pentru asta, actorul proaspăt intrat în politică surclasându-l pe cel pe care, sfidător şi cinic, Rusia îl numea „reprezentantul partidei războiului”, adică Piotr Poroşenko. Şi preşedintele Zelenski a vrut să facă pace, inclusiv să accepte concesii pe care predecesorul său nu le-ar fi acceptat. Doar că setul de condiţii pe care Rusia l-a pus pe masă era atât de dur încât nu a putut să treacă – chiar dacă preşedintele ar ar fi vrut; şi uneori a vrut! – de furcile caudine ale „centurii de castitate” sau „centurii de forţă” pe care o reprezintă, în Ucraina, societatea civilă – instituţii de cercetare, ONG-uri, experţi, presa, „deep-state” etc. O centură de protecţie şi comunicare fermă, radical anti-rusă şi rareori dispusă la compromisuri. O centură care poate, iată, cenzura unele acţiuni ale preşedintelui ales, în pofida chiar a spiritului public de acolo. „Centura” aceasta despre care vorbim nu este reprezentativă – prin radicalism – pentru toată populaţia Ucrainei, dar, totuşi, are un „vot” de blocaj la nivel public. Nu se poate, iată, trece peste ea. Este o situaţie unică la Kiev, din acest punct de vedere, una pe care nu o putem regăsi, de pildă, în R. Moldova, în care nu doar preşedinţii sunt „ne-geopolitici”, dar şi spaţiul public şi – cu unele excepţii – principalii comunicatori de la Chişinău.
Prin urmare, Zelenski nu a făcut compromisuri. În general nu a făcut mai nimic din ceea ce a promis: nici luptă împotriva corupţiei (adică să îi bage în puşcărie pe oligarhii care, mulţi dintre ei, după eşecul armatei naţionale ucrainene, au finanţat după 2014 cu banii lor armate private care să încerce să se opună Rusiei!), nici încetarea focului în Donbas sau soluţionarea paşnică a conflictului. Şi a ajuns la circa 20% în sondaje, din 73%, iar partidului său, majoritar în Radă după parlamentarele din 2020 – tot pe acolo. (Mai mult, preşedintele Zelenschi a ajuns să fie, în sondaje, aproape egal cu rivalul său, fostul preşedinte Poroşenko, de aici şi anumite episoade caramboleşti precum cel al răpirii judecătorului ucrainean Ceus, apropiat de fostul preşedinte, solicitant de azil în R. Moldova, din centrul Chişinăului, cu o maşină cu numere diplomatice ucrainene!). Şi Rusia a simţit momentul şi a mirosit slăbiciunile noii conduceri de la Kiev, teoretic mai favorabilă pentru Kremlin decât Petro Poroşenko.
Astfel că Moscova a făcut ceea ce ştie mai bine atunci când simte că cel prins în cursă dă semne de slăbiciune: strânge şi mai tare laţul! Astfel că, sistematic, inclusiv după înţelegerile de încetare a focului din iulie 2020, trupele separatiste – prin ambuscade sau lunetişti – luau la ochi soldaţi ucraineni şi creşteau, regulat, numărul morţilor acestora în fiecare zi: azi doi, mâine unul, pestre trei zile patru etc. În Donbas nu a fost pace decât pe hârtie şi, practic, nu au tăcut armele niciodată. Presiunile pe preşedintele de la Kiev erau tot mai mari, Moscova aştepta cedări, Zelenschi nu le putea face, iar şubrezirea sa politică devenea o certitudine… Aşa că pentru Moscova era win-win: fie ceda Zelenski la negocieri, iar Moscova câştiga, fie nu ceda şi se şubrezea intern, pentru că mâinile pentru cedări erau legate – şi iarăşi câştiga Moscova prin decredibilizarea Kievului intern şi internaţional. Pe acest fond a venit victoria lui Biden. Şi declaraţiile dure la adresa Moscovei, culminând cu apelativul – fără precedent chiar în timpul Războiului Rece – de „criminal” adresat preşedintelui rus, care i-a răspuns a doua zi, sugerând că preşedintele american are probleme de sănătate şi nu îşi controlează foarte bine nici discursul nici gândurile. Ucraina a încercat – pe bună dreptate – să profite de situaţie. În ciuda faptului că preşedintele Biden nu l-a sunat pe omologul său ucrainean după investire (abia pe 2 aprilie a avut loc prima convorbire între cei doi lideri, şi asta doar în contextul escaladării de la Marea Neagră!), Kiev-ul a încercat să introducă Ucraina, chiar şi peste rând, pe agenda tensiunilor dintre Moscova şi Washingon. Pe 5 martie, Secretarul de stat Blinken trimite un twitter prin care anunţă interdicţia intrării în SUA a oligarhului ucrainean Ihor Kolomoyskyy, cel care, în esenţă, l-a făcut preşedinte pe Zelenschi, şi încheie mesajul fără niciun dubiu: „America rămâne #UnitedAgainstCorruption cu partenerii noştri din Ucraina”. Kievul recepţionează mesajul şi acţionează împotriva unui oligarh pro-rus faimos, Viktor Medvedchuk, pro-rus şi apropiat de preşedintele Putin. Dar nu e doar asta. Concomitent, tot în luna martie apar primele ştiri despre masarea de unităţi militare ale Ucrainei spre frontiera care delimitează teritoriile controlate de separatişti. Evident, militari şi muniţie insuficiente să declanşeze un război sau să-l câştige. Dar nu asta era ideea, căci Zelenschi nu este Saakaşvili, ci ca Ucraina să atragă atenţia asupra sa. Ceea ce a reuşit„, scrie Dungaciu.
Citește articolul integral pe adevarul.ro.
