Fruntaşul ţărănist Barbu Piţigoi (86 de ani) – fost deputat şi lider cu atribuţii organizatorice la vârful PNŢ-ului de la începutul anilor ’90 – dezvăluie un episod total necunoscut derulat la doar câteva luni după Revoluţie, într-o perioadă în care Seniorul Corneliu Coposu căuta soluţii pentru asigurarea unor sedii corespunzătoare organizaţiilor bucureştene.
Potrivit lui Piţigoi, o ofertă de nerefuzat (dat fiind contextul politic delicat şi constantele persecuţii ale CPUN-ului) a venit chiar din partea Siminei Mezincescu, şefă de protocol a Casei Regale a României şi fostă deţinută politică, care a pus la dispoziţia ţărăniştilor o casă proprietate personală. Piţigoi povesteşte – în lucrarea „Generaţia care şi-a făcut datoria” (editată de Asociaţia Creştin Democrată România de Mâine, Bucureşti, 2016) că, imediat după ce liderii PNŢ au finalizat o amplă şi costisitoare renovare a imobilului, Simina Mezincescu i-a anunţat că trebuie să părăsească degrabă clădirea, fiindcă găsise o firmă care îi oferea o chirie „în dolari”.
Oferta Siminei Mezincescu
PSnews.ro vă prezintă, în cele ce urmează, relatarea fostului deputat Barbu Piţigoi:„În vederea găsirii unui sediu pentru organizaţia PNŢ Sector 1, am bătut pe la multe uşi oficiale, fără rezultate concrete şi cu multe promisiuni (…) Doamna Simina Mezincescu s-a prezentat la preşedintele Corneliu Coposu oferindu-i, pentru sediul organizaţiei de sector, o casă proprietate personală situată în strada Profesor Ion Bogdan. Destul de dărăpănată, cu tencuieli căzute şi cu igrasie avansată, datorită ţevilor de la instalaţiile sanitare sparte, aşa cum arăta, casa nu putea fi folosită în scopul dorit.
Banii PNŢ şi munca voluntară a membrilor
Imobilul era o construcţie gen vagon, cu faţada pe trotuar şi camerele înşirate pe o direcţie perpendiculară pe stradă. Aşa cum era, casa arăta jalnic. Era totuşi o adresă, un loc ce putea fi transformat în sediu. Am purces deci la renovarea ei. De la acoperişul prin care ploua, până la pardoseala putredă, care a fost înlocuită cu mijloace materiale proprii şi cu munca voluntară a membrilor organizaţiei – între care, îmi amintesc de doamna Maria Ciurea, care a depus o muncă de salahor, neplătită bineînţeles, dovedind ataşamentul şi dorinţa ei ca organizaţia să poată avea un sediu.
O chirie „în dolari”
Când lucrarea a fost gata, am inaugurat-o printr-o festivitate la care au fost invitaţi circa douăzeci de copii basarabeni veniţi să înveţe în şcolile din România. Era un gest de suflet, pentru copiii fraţilor noştri de dincolo de Prut (…) Atmosfera sărbătorească, masa bogată, clădirea ca nouă, curtea strălucitor de curată (…) La scurt timp după aceea, după o lună sau două, am fost anunţaţi, tot de Corneliu Coposu, că doamna Simina Mezincescu a găsit o firmă care îi plăteşte o chirie <în dolari> şi ca atare trebuie părăsită clădirea. Fără comentarii”.
O familie de ţărănişti
Potrivit lui Mircea Mureşanu, prefaţatorul lucrării „Generaţia care şi-a făcut datoria”, Barbu Piţigoi reprezintă a treia generaţie de ţărănişti, începând cu bunicul Atanasie Piţigoi şi continuând cu tatăl, Marin Piţigoi, fruntaş ţărănist, colaborator apropiat al lui Armand Călinescu, deputat PNŢ în legislatura 1928-1932 şi conducător al organizaţiei PNŢ Argeş, în perioada 1944-1947. Pe numele lui Marin Piţigoi s-a emis, în 1947, mandat de arestare, ţărănistul fugind şi ascunzându-se, până în august 1949, când a fost arestat şi condamnat la şapte ani de temniţă grea pe care i-a ispăşit în diferite închisori comuniste, urmaţi de opt ani de domiciliu obligatoriu, el fiind conducătorul grupului PNŢ de la Răchitoasa şi Lăteşti. Conform documentelor CNSAS, Securitatea a mobilizat pe urmele lui Marin Piţigoi peste 80 de agenţi şi aproape de două ori mai mulţi informatori. Marin Piţigoi a decedat în 1988.
Temniţele Siminei Mezincescu
Simina Mezincescu a fost condamnată în unul dintre cele mai răsunătoare loturi de la sfârşitul anilor ’50 – lotul Noica-Pilat. A fost încarcerată la Jilava, dar şi în teribila închisoare de la Miercurea Ciuc, unde a împărţit celula cu soţia lui Ion Mihalache. Simina Mezincescu a fost eliberată în 1963, iar cinci ani mai târziu a reuşit să părăsească România în mod legal, în urma intervenţiei lui Henri Coandă la Nicolae Ceauşescu. A revenit în ţară după Revoluţie şi a devenit purtătoarea de cuvânt a Casei Regale a României.
