Dumnezeule mare, cât am râs. Cred că ai râs și tu. De cântăreața de la Calafat vorbesc. Aia care cânta în fața unei piețe goale spunând din când în când: „hai Calafat, aplauze acolo, la dreaptaaa”. Dar după sfertul de oră de râs m-am întristat văzând cum o înjură oamenii. Păi ce vină are ea, frate?
Așa scria în contract: recital, 40 de minute, de la ora x. Dacă nu cânta, nu primea banii de la Primăria Calafat, sau, și mai rău, risca să fie dată în judecată pentru neefectuarea serviciului de performing live. Păi ce, ea are timp și bani de tribunale și de avocați?
Nu de ieri de azi este România țara în care vezi un om făcând o groapă urmat de unul care o astupă, pentru că tipul care trebuia să planteze un copac în ea avea liber în ziua aia. La noi e comună chestia asta, să-și facă fiecare treaba pe pătrățica lui indiferent dacă pe restul pătrățelelor din caroiaj nu mai e nimeni. La noi problema e la management, nu la execuție.
Eu pun pariu că așa s-au petrecut lucrurile și în cazul dosarului Schengen. Ai dosar comun cu Bulgaria, Olanda îți spune că nu votează Bulgaria (adică nu votează dosarul), dar tu te concentrezi exclusiv pe Austria. Iar la final, când ieși din examenul ăla cu două note de 4, te superi tot pe Austria, nu și pe Olanda.
Dau o o sticlă de vin și o litră de muci cui reușește să-mi spună cine a condus operațiunea Schengen. Cine a făcut strategia, cine a împărțit sarcinile, cine a controlat execuția și cine trebuie să iasă în fața noastră zicând „a fost vina mea”. Că Austria și Olanda nu ne-ar fi putut respinge dacă ai noștri ar fi funcționat ca un cub Rubik, în care fiecare pătrățică e legată de încă patru, nu ca tâmpita singuratică, de capul ei, strigând Austriei „hai, Olandaaa, aplauzeee, acolo la dreaptaaaaa”.
