Avocatul Emilia Ciucan a acordat săptămâna aceasta un interviu pentru PSnews.ro, în care a demascat hăţişul birocratic în care adesea sunt prinşi oamenii simpli în relaţia cu băncile, dar şi soluţiile pentru ieşirea din impas.
Discuţia a avut loc pe fondul existenţei în continuare a binecunoscutelor procese intentate de către debitori băncilor, din cauza clauzelor abuzive incluse în contractele de creditare.
Emilia Ciucan este un avocat (Managing Partner la Ciucan şi Asociaţii) cu o experiență de peste 18 ani în dreptul bancar și financiar, dreptul comercial, al achizițiilor și fuziunilor și al pieței de capital. Consultant juridic în domeniul petrolier și bancar, pentru companii de top din mediul de afaceri românesc, Emilia Ciucan este specializată în consilierea privind reglementările legale naționale din domeniul bancar, asistență în procesul de autorizare a instituțiilor financiare non-bancare, asistență privind emiterea de obligațiuni pentru companii listate la bursă, pregătirea și structurarea împrumuturilor financiare bancare complexe și intra-grup.
Absolventă a Facultății de Drept din Institutul de Drept și Relații Internaționale ”Nicolae Titulescu”, Emilia Ciucan a aprofundat studiile de specialitate în domeniul legislației privind resursele naturale – studii postuniversitare la Universitatea din Dundee, Scoția, Departamentul de Drept și Centrul pentru politici privind energia, petrolul și resursele minerale și studii de specialitate în domeniul comerțului cu petrol și al dreptului internațional – Abacus International.
Valentin Busuioc: Sunteţi un avocat de succes în domeniul comercial, aşa că va întreb: din câte am văzut în ultimii ani, litigiile cele mai răsunătoare din România, cele care au ţinut principalele ştiri, au fost procesele dintre clienţi şi bănci. Mai mult: au existat numeroase speţe în care clienţii au câştigat împotriva băncilor în procese intentate din pricina unor clauze abuzive din contractele de creditare. Cum apreciaţi că a evoluat în această perioada relaţia dintre client şi bancă, din punctul de vedere al raporturilor juridice?
Emilia Ciucan: Într-adevăr, în ultimii ani, litigiile care au captat atenţia publicului au fost cele dintre bănci şi client. Într-o anumită măsură, este firesc. Aşa cum anticipam în perioada 2009 – 2011, în discuţiile pe care le purtam cu reprezentanţii băncilor importante în România, analizând împreună obiectiv piaţa bancară şi comportamentul clienţilor, avem de fapt o problemă socială care a fost ignorată încă de la primele semne ale apariţiei. Chiar şi acum nu avem curajul să recunoaştem că problema socială există şi atinge apogeul.
Deşi instanţele de drept comun dau câştig de cauză clienţilor, nu putem spune că relaţiile dintre client şi bancă au intrat în “normalitatea” aşteptată de toţi. Au fost situaţii în care băncile, analizând impactul pe termen mediu şi lung, au aplicat soluţiile pronunţate de instanţe în cazuri singulare, tuturor sau în majoritatea contractelor, dar şi situaţii în care, profitând de faptul că în România nu se recunoaşte caracterul normativ al practicii juridice, au aşteptat să fie date în judecată de fiecare client în parte, soluţionarea unui recurs în interesul legii sau o decizie a Curţii Constituţionale, obligatorii în toate cazurile.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că instanţele nu au doar dreptul, dar au şi obligaţia să exemineze caracterul abuziv al clauzelor contractuale din contractele de credit sau din termenii şi condiţiile generale. Mai mult: trebuie să analizeze clauzele prin prisma legislaţiei europene. Cu toate acestea, instanţele de judecată soluţionează un caz concret, hotărârile pronunţate fiind obligatorii doar pentru părţile în cauză, neangajând în niciun fel celelalte instanţe judecătoreşti. Astfel, un judecător nu este obligat să respecte sau să aplice soluţia pronunţată de un alt judecător într-o cauză similară. În practică, am întâlnit cazuri în care aceeaşi instanţă, cu aceeaşi componentă a completului, în speţe similare, a emis sentinţe total diferite. Acest lucru este foarte greu de explicat clienţilor, noi neavând argumente juridice sau logice.
Valentin Busuioc: În momentul de faţă, mai există contracte în care debitorii au reclamat clauze abuzive? Cât la sută reprezintă ele din totalul contractelor încheiate?
Emilia Ciucan: Opinia publică s-a concentrat în ultima vreme pe analiza şi discutarea îngheţării cursului de schimb CHF – RON. A mai fost o perioadă în care s-a discutat problema comisioanelor percepute de bănci versus prevederile OUG 50/2010.
Nu am văzut o statistică sau un studiu care să concentreze deciziile instanţelor privind clauzele abuzive, deşi ar fi interesant de analizat, pentru că nu numai comisioanele percepute în contractele de credit acordate pentru consumatori sau cursul de schimb sunt considerate clauze abuzive. Putem discuta despre comisioanele percepute de bănci prin termenii şi condiţiile generale pentru simpla deschidere şi gestionare a unui cont bancar sau despre modul în care instituţiile financiar-nebancare cesionează şi execută creditele achiziţionate de la bănci.
Bancherii vorbesc între ei (informal la cafea sau la întâlnirile profesionale), dar niciodată nu se vor realiza schimburi de informaţii în mod oficial, pentru că nicio bancă nu va dori să pună la dispoziţia pieţei sau a concurenţei problemele cu care se confruntă.
Dacă urmărim practica băncilor, în cazul în care, ca urmare a analizei interne, la nivel de “centrală” sau “board”, nu s-a aprobat modificarea contractului-standard, toate contractele conţin mai la vedere sau ascunse clauze abuzive.
Să nu mai vorbim de “erorile de sistem IT”, care sunt destul de frecvente, deşi contractele sunt modificate. Astfel, clientul se trezeşte în situaţia neplăcută de a avea un contract conform, dar, din cauza unui server, să i se perceapă în continuare comisioane nedatorate.
Clauzele abuzive sunt nule absolute, dar, dacă banca nu îşi asumă această sancţiune, doar o instanţă poate constata nulitatea clauzei.
Valentin Busuioc: Independent de întrebarea anterioară: credeţi că băncile au învăţat să respecte clauzele din contracte sau mizează în continuare pe bună-credinţă a clientului?
Emilia Ciucan: Băncile ştiu că trebuie să respecte clauzele contractuale. Dar, dacă pot să modifice unilateral aplicabilitatea clauzelor sau chiar conţinutul acestora, o vor face.
Nu ştiu dacă vorbim doar despre buna-credinţă a clientului sau şi despre o lipsă de implicare din partea acestuia. Veţi spune că, atunci când acţionezi cu bună-credinţă, nu trebuie să stai să urmăreşti comportamentul partenerului tău de afaceri sau al băncii – în cazul nostru. Adevărat, cu o singură menţiune: din păcate, în România, băncile şi clienţii nu sunt pe picior de egalitate, câteodată reprezentanţii băncilor, chiar şi consultanţii acestora, arătând o lipsă de respect faţă de client.
Vă pot da o mulţime de exemple: de la “debitoarea deţine o calificare recunoscută pe piaţă forţei de muncă şi are astfel toate şansele angajării constante în domeniu şi, implicit, ale obţinerii de remuneraţii în acest sens, dar nu o face”, până la “înainte de a semna contractul de vânzare-cumpărare acţiuni, ar fi trebuit să întrebaţi şi banca (NB: agent escrow) dacă este de acord cu înţelegerea părţilor”.
Cred însă că în timp, de bună voie sau obligate de realităţile economico-financiare, băncile îşi vor ajusta comportamentul.
Valentin Busuioc: Cunoaşteţi cazuri în care au fost aplicate comisioane ce nu erau prevăzute în contractele semnate de către client?
Emilia Ciucan: Cunosc cazuri în care comisioanele au fost doar redenumite, fără a fi schimbată şi clauza contractuală, banca continuând să le perceapă sau – la fel de grav – cazuri în care (şi mă repet) “din eroarea sistemului IT” banca a perceput comisioane fără că acestea să fie datorate. În plus, băncile se prevalează de faptul că OUG 50/2010 reglementează doar comisioanele percepute în cazul contractelor de credit, ignorând că în cazul consumatorilor incidente sunt şi prevederile OG 21/1992.
Valentin Busuioc: În cazul acesta, puteţi încadra decizia unei bănci de a lua comision, în ciuda faptului că nu există prevedere contractuală, în infracţiunea de furt?
Emilia Ciucan: Nu sunt specialist în drept penal, însă, în opinia mea, vorbim despre săvârşirea infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos sau chiar de săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere. Avantajele materiale câştigate de bănci prin reţinerea acestor sume sunt mult mai mari decât dobânda legală acordată de unele instanţe. Cred că este cazul să vorbim deschis de beneficiul nerealizat de către client prin sustragerea sumelor din cont şi imposibilitatea folosirii acestora.
Valentin Busuioc: Aceste situaţii pe care le-aţi întâlnit consideraţi că pot fi puse pe seama incompetenţei sau a relei-credinţe?
Emilia Ciucan: Este firesc ca banca să perceapă un comision drept “preţ” al serviciilor pe care le prestează, care să acopere costurile băncii şi o marjă de profit. Acest comision ar trebui perceput în limtele legale, după o negociere între părţi, având la bază natura relaţiilor economice, rulajul prin conturi, durata relaţiei contractuale etc.
Însă, de cele mai multe ori, comisionul este de fapt o dobândă majorată mascat (în cazul contractelor de credit) sau o diminuare a dobânzii acordate (în cazul banilor aflaţi în contul curent sau de depozit al clienţilor) şi, drept consecinţă, intervine lezarea intereselor economice ale clienţilor, precum şi alterarea modului concurenţial, prin ascunderea costurilor reale suferite de client.
De aceea, nu aş spune că este doar rea-credinţă sau incompetenţă. Comportamentul băncilor este mult mai complex – câteodată demonstrează un mix periculos între rea-credinţă şi incompetenţă.
Trist este că, faţă de acum 15 ani, modul de interactionare dintre client şi bănci este foarte alterat şi, pe măsură ce clienţii sunt din ce în ce mai educaţi şi sofisticaţi, din păcate ne lovim de o involuţie la nivelul băncilor, funcţionarii dând răspunsuri de genul: ”nu ne lasă sistemul implementat din centrală” sau “acestea sunt normele interne”. Dus la extrem, câteodată am impresia că vorbesc cu robotul ROSS, nicidecum cu un ofiţer bancar.
Cu toate acestea, mai există oameni bine pregătiţi profesional în sistemul bancar, dar nu mai sunt implicaţi în proiectele de zi cu zi, cei rămaşi în legătură directă cu clienţii nemaiavând de unde să înveţe sau să se consulte direct.
Dacă e să vorbim despre o vină, este vina tuturor: a băncilor (pentru că adopta poziţia de forţă), a clienţilor (care, obligaţi de conjunctură, acceptă condiţiile impuse de bănci, în speranţa că nu se va schimba nimic pe parcursul relaţiei contractuale), a noastră, a avocaţilor (care adoptăm poziţia băncilor atunci când le reprezentăm sau nu reuşim să convingem clienţii să negocieze mai mult cu băncile până la ajungerea la un nivel balansat şi curat al întregii relaţii contractuale, de la deschidere de cont până la contractare de credit). Personal, din anul 2015 nu am mai avut un client care să dorească să negocieze tot.
Valentin Busuioc: La un moment dat, s-a vehiculat ideea că băncile făceau presiuni pentru că instanţele să disjungă speţe ale debitorilor, astfel încât procesele colective să devină unele individuale. Din experienţa dumneavoastră: s-a confirmat această informaţie sau a rămas la stadiul de zvon? Ce riscuri implică acest comportament pentru debitori?
Emilia Ciucan: Pe lângă problema socială despre care vorbeam mai sus, şi băncile suferă un impact negativ din cauza acestei disfuncţionalităţi economice. Nu ştiu dacă au fost presiuni individuale la nivelul instanţelor. Cu toţii am văzut adresele oficiale emise de reprezentanţii băncilor, ARB-ului sau BNR-ului, care pot fi văzute şi ca încercări de influenţare a instanţelor. Totuşi, să nu uităm că judecătorii decid conform propriilor convingeri, acordând prioritate legii.
În cazul în care un proces colectiv este desfiinţat şi se transformă în procese individuale, debitorii se confruntă cu altă perioadă lungă de timp până la obţinerea unei soluţii, dar – ce e mai grav – cu soluţii diametral opuse în situaţii similare.
