În momentul de faţă, au loc două mişcări importante pe scena politică: dispariţia unor partide de rang secund (cum ar fi ALDE şi UNPR), dar şi apariţia unor formaţiuni marginale, dar care vor să se constituie în alternativă (de exemplu, PACT – Platforma Acţiunea Civică a Tinerilor).
În contextul în care ofensiva DNA ciupeşte deja puternic din cele două partide (ALDE şi UNPR), la unii la vârf, iar la alţii în teritoriu, ar putea exista o singură variantă de salvare a acestor formaţiuni, o variantă care să nu le plaseze în trena partidelor mari (fie PNL, fie PSD). Soluţia salvatoare ar veni dintr-o alianţă electorală între cele două formaţiuni. Acestea s-ar putea întâlni, ideologic, pe zona de centru. În acest fel, ele ar putea pune în comun moştenirea pe care o are fiecare.
Iar acum, să vedem avantajele şi dezavantajele fiecărui partid:
UNPR
Un puternic avantaj este acela că, de la înfiinţare (în 2010) până în prezent, formaţiunea a avut timpul necesar să-şi constituie o structură puternică în teritoriu, cu atât mai mult cu cât UNPR-ul a înghiţit şi bunurile PPDD-ului, şi, pe alocuri, pe cele ale PNŢCD-ului.
Pe de altă parte, dezavantajul major al UNPR vine de la vârf: nu doar că Uniunea are un lider evident necharismatic, dar Gabriel Oprea a fost puternic afectat (iar acest lucru se vede şi în sondaje) de scandalurile anului 2015: moartea poliţistului, presupusul plagiat, acuzaţiile privind presiuni politice asupra TVR. Aşadar UNPR riscă să rămână fără locomotivă.
ALDE
Principalul avantaj al ALDE este evident: are un lider extrem de puternic (Călin Popescu-Tăriceanu), care a identificat perfect un culoar de mesaj antisistem. Alt plus al partidului – observabil la o privire de ansamblu – este reprezentat de relaţiile partidului românesc cu grupul omonim din Parlamentul European (mai precis, cu preşedintele Guy Verhofstadt şi cu vicepreşedintele Norica Nicolai).
În schimb, dezavantajul major cu care se confruntă formaţiunea condusă de Călin Popescu-Tăriceanu şi Daniel Constantin este incapacitatea partidului de a se organiza în teritoriu. Conex, ALDE nu are nici lideri intermediari, care să asigure legătura între Tăriceanu şi Constantin, pe de o parte, şi şefii din filiale, pe de altă parte. În termeni corporatişti, ALDE duce lipsă de middle management.
Într-un asemenea context, o alianţă între ALDE şi UNPR este varianta pragmatică, o variantă care ar putea salva ambele partide de la un scor penibil în alegerile locale, fapt ce le-ar afecta puternic şansele de negociere pentru scrutinul parlamentar. Însă ceea ce face ca această variantă strategică să nu aibă şanse de reuşită în viaţa reală este incapacitatea celor doi lideri (Tăriceanu şi Oprea) de a trece peste orgoliile personale, peste catalogări şi etichete şi peste trecutul politic al fiecăruia. Mai mult: o astfel de ipoteză de lucru s-ar fundamenta pe mixul între rămânerea lui Călin Popescu-Tăriceanu în fruntea alianţei – ca vector principal de imagine – şi retragerea strategică a lui Oprea într-un con de umbră până îşi rezolvă problemele cu legea.
Nu în ultimul rând, trebuie să amintim că Tăriceanu are avantajul că, în studiile sociologice, „muşcă” foarte mult din electoratul de stânga.
Ca o notă de amuzament: am putea propune drept ipotetic nume de alianţă: AND (Alianţa Naţional-Democrată). Atât doar să nu fie prea multe oglinzi prin preajma celor trei litere, fiindcă vor înfăţişa un acronim (DNA) ce nu aduce deloc confort pentru politicieni.
