Ultima tragedie ridică o întrebare crucială: mai rezistă fenomenul Arafat? EXCLUSIV

Ultima tragedie (răsturnarea camionului militar, soldată cu moartea a trei soldați) ridică o întrebare crucială: mai rezistă fenomenul Raed Arafat?

Omul care a sfințit locul

Cel care conduce acum Departamentul pentru Situații de Urgență (DSU) și este secretar de stat în Ministerul Afacerilor Interne (MAI) s-a făcut cunoscut la nivel național încă de la începutul anilor ’90, când a pus bazele SMURD în Transilvania (într-un context cu nenumărate turbulențe politice și cu multă reticență din partea mai-marilor zilei), reușind în anii 2000 să integreze rețeaua în sistemul 112 și să o extindă la nivel național (ca o coincidență: cea mai mare parte a extinderii a avut loc în 2008-2010, în criză economică, după cum arată site-ul SMURD).

Ascensiunea lui Arafat este cu atât mai surprinzătoare, cu cât originea lui etnică palestiniano-siriană i-ar fi dat toate șansele să fie marginalizat și privit cu suspiciune într-o țară cu mentalitate conservatoare, cum este România.

Salvările Serviciului Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare (SMURD) au reușit să depășească ambulanțele clasice nu doar ca reputație, ci și în privința dotărilor. De altfel, la începutul deceniului trecut, însuși Raed Arafat – într-un interviu acordat Eugeniei Vodă în emisiunea „Profesioniștii” de la TVR – vorbea despre SMURD și Ambulanță ca despre niște unități de elită versus niște militari obișnuiți.

Mai mult: un sondaj IRES din decembrie 2014 citat de Mediafax arăta că SMURD și Pompierii se băteau pentru primele două locuri în topul încrederii românilor față de diverse instituții, cu 88% (48% foarte multă încredere, 40% multă încredere), respectiv 90% (36% foarte multă, 54% multă).

Efectul de bumerang

Parcursul lui profesional i-a adus nu doar funcția de secretar de stat (pe care o ocupă în prezent), ci și pe cea de ministru al Sănătății (în primul guvern USL). Tocmai aceste poziții de maximă vizibilitate au reprezentat o sabie cu două tăișuri pentru Arafat: i-au potențat popularitatea (ajungându-se chiar la protestele masive din ianuarie-februarie 2012, care au dus la căderea cabinetului Emil Boc 2), dar l-au făcut și țintă predilectă pentru atacuri în momente de maximă tensiune. Și nu ne referim doar la tragedii, ci și la crize.

De exemplu, să ne amintim, pentru început, de perioada ianuarie-februarie 2012 când opoziția lui Raed Arafat la modificarea Legii sănătății l-au făcut să își dea demisia, ca urmare a președintelui Traian Băsescu (a se vedea celebra declarație: „Ghici ghicitoarea mea: cine va pleca?”). Momentul 2012 are o importanță cu atât mai mare, cu cât s-a văzut că Arafat a fost primul om non-politic care a unit masele PENTRU el, nu împotriva lui (cum de obicei li se întâmplă politicienilor). De altfel, numeroși protestatari din acea iarnă și-au exprimat explicit sprijinul pentru medicul siriano-palestinian, pe care îl vedeau ca pe un erou al luptei antibăsiste.

În afară de aceasta, asalturile împotriva lui Arafat au avut loc ori de câte ori s-a produs o tragedie:

• ianuarie 2014: accidentul aviatic din Munții Apuseni (când au murit Adrian Iovan și Aurelia Ion);
• decembrie 2014: prăbușirea elicopterului SMURD în Lacul Siutghiol, soldat cu patru morți;
• octombrie 2015: incendiul din clubul Colectiv (25 de morți anunțați prima dată, numărul crescând până la 64 în următoarele luni).

Toate aceste situații le-au dat prilejul adversarilor lui Arafat (din motive politice sau de afaceri) să încerce a-l face principalul responsabil de victimele omenești, isteria atingând cote greu de imaginat. Ținem să precizăm că nu suntem aici ca să dăm verdicte, arătând un vinovat sau altul; noi doar relatăm ceea ce s-a întâmplat.

Și astfel ajungem în zilele noastre…

…când cea mai recentă tragedie (militarii morți după răsturnarea camionului) a constituit un prilej pentru recent instalatul premier Mihai Tudose de a sparge oalele în capul lui Raed Arafat, șeful Executivului plângându-se că nu reușise să ia legătura cu secretarul de stat. De altfel, obiceiul nu este unul nou: ori de câte ori se întâmplă ceva rău, premierii și miniștrii de Interne arată cu degetul spre subalternul Arafat, încercând să se derobeze de răspundere. Astfel de mutări își au originea în lipsa de apartenență politică a secretarului de stat, care l-a ajutat să reziste la post indiferent de culoarea guvernelor care s-au succedat.

DETALII AICI: Tudose îl pune la zid pe Arafat după tragedia din Argeș. Ce spune ministrul Apărării

Anume acest moment tragic (care necesită o mare responsabilitate și capacitate de reacție) naște o întrebare fundamentală în ceea ce-l privește pe șeful DSU: mai rezistă saga Arafat sau va veni lovitura finală? Repetăm: nu încercăm să îl glorificăm sau măcar să-l scuzăm pe Raed Arafat – poate că are și el partea lui de vină, la fel de bine cum este posibil să se dovedească în final o simplă victimă a unora care urmăreau să își promoveze protejații politici.