Într-un editorial publicat în numărul 7/2020 (614) din revista Cultura, George Maior, ambasadorul României în SUA, comentează într-o notă ușor ironică prigoana generată împotriva mai multor monumente din Europa și SUA. Totul a început pe fondul protestelor declanșate de moartea afro-americanului George Floyd, pe 25 mai, din cauza intervenției brutale a ofițerilor din Minneapolis.
„Statui ale lui Robert Lee, Jefferson Davis sau Andrew Jackson sunt fie eliminate prin decizii administrative, fie vandalizate sau amenințate sistematic de mulțimi furioase, însetate de un fel de justiție post factum. Nu a scăpat nici măcar Columb, deși acuzațiile împotriva lui sunt destul de subțiri, unele chiar absurde (nu și-ar fi imaginat că după vreo 500 de ani, o va sfârși înapoi în ocean)” notează George Maior.
„Mai nou, istoria pare asemenea unui parchet formal, capabil oricând să pună sub acuzare personajele care au produs-o. Într-o mișcare de forță, timpul istoriei revine revanșard, bruscând critic prezentul și transformând epoci de mult apuse, în funcție de morala de azi. Nimeni nu are asigurată imunitatea, nicio faptă nu este imprescriptibilă.
Statui ale lui Robert Lee, Jefferson Davis sau Andrew Jackson sunt fie eliminate prin decizii administrative, fie vandalizate sau amenințate sistematic de mulțimi furioase, însetate de un fel de justiție post factum. Nu a scăpat nici măcar Columb, deși acuzațiile împotriva lui sunt destul de subțiri, unele chiar absurde (nu și-ar fi imaginat că după vreo 500 de ani, o va sfârși înapoi în ocean). Alte dosare ale unor statui sunt în pregătire, vorbindu-se chiar de Thomas Jefferson, autorul declarației de independență, unul din documentele moderne esențiale ale filozofiei libertății și drepturilor omului. Dar nici Theodor Roosevelt sau mai ales Woodrow Wilson nu sunt deloc în siguranță, din varii motive. Dincolo, peste Atlantic, Winston Churchill va fi nevoit să reziste, de asemenea. Probabil că ar fi trebuit cumva să preia puterea mai repede, să lichideze eventual din fașă regimul nazist (așa cum pleda cu încrâncenare din opoziție) și astfel să ne scutească de un război mondial devastator. Sunt însă și statui care se simt foarte sigure pe ele, cum este statuia ecvestră de peste 40 de metri a lui Genghis Khan, deosebit de impunătoare, de lângă Ulan Bator. Nimănui nu-i trece prin cap să-i producă vreo vătămare, deși marele cuceritor și strateg a lichidat, în avântul său de nestăvilit, vreo 12% din populația de atunci a globului, după unii specialiști. Dar, într-o perspectivă istoriografică, este și precursorul globalizării comunicațiilor, al revoluționării strategiei și gândirii strategice… Iar aici, aproape de locul de unde scriu, în Washington, o statuie frumoasă și sobră a marelui Mustafa Kemal Atatürk, îmbrăcat cu costum, vestă și cravată, care mai și primește flori în fiecare zi, inclusiv în ziua în care decizia sa istorică de a oferi Hagia Sofia ca muzeu pentru umanitate era abrogată după zeci de ani, în țara pe care o modernizase cu o viziune și un efort politic imens. Să sperăm că Atatürk va avea parte în continuare de liniște și recunoaștere în această geopolitică din ce în ce mai interesantă, a statuilor…
Atunci când isteria dărâmării statuilor este întreruptă de un soi de dezbatere, argumentele pentru aceste acțiuni se leagă de injustiție, discriminare și, desigur, rasism. Privind așa lucrurile, întreaga istorie poate fi văzută ca o poveste nesfârșită a violenței și nedreptăților, în care toată lumea trebuie să fie acuzată, cu puține excepții (Marx ar putea fi un foarte bun acuzator, dar trebuie să fie atent la propriile statui). Poate câțiva martiri și sfinți, dar, cine știe?, există și aici posibilitatea de a reevalua critic dacă totuși s-au străduit destul, au luptat îndeajuns, au făcut suficiente sacrificii pentru justiția absolută și universală…
Statuile ca atare nu au dreptul la opinie și nici la apel (măcar sunt imune la Covid-19, dar asta nu le folosește la nimic). Personajele din spatele contestării ar avea însă minima obligație de a încerca să contextualizeze epocile istorice în funcție de legea, morala, etica, presiunea societală și strategică a acelui timp. Și să răspundă la întrebarea simplă, dar, cred, profundă și legitimă: de ce societatea – cu politicienii, intelectualii și mulțimile de atunci – a permis, la un moment dat, ridicarea acestor statui? Nu ar strica să consulte poate și niște istorici, care oricum sunt ignorați în tot acest fenomen (o „meserie”, din păcate, pe cale de dispariție, pe un asemenea fundal cultural radical). Poate, așa, unele statui ar merita un fel de judecată. Poate…
Altfel, mai ales cei care se gândesc că poate ar dori postmortem (dar nu neapărat) o statuie ar trebui să fie foarte atenți la ce zic și fac acum, pentru că oricât de perfecți se cred, va veni cândva o epocă și mai bună, mai pură din punct de vedere moral, când s-ar putea să fie acuzați de noi și nebănuite crime istorice la adresa eticii și a moralei, un pericol real la integritatea viitoarelor statui”, scrie George Maior.
Amintim că statuia lui Columb, ridicată în 1927 în Richmond, Virginia, SUA, a fost de zeci de ori ținta distrugerilor. Protestatarii au vandalizat-o miercuri, 10 iunie, “ca semn al revoltei negrilor asupra violenței pe care Columb a aplicat-o nativilor americani”. Totodată, statuia lui Columb dintr-un parc din Boston a fost “decapitată”.
Și statul american Virginia a decis dărâmarea statuii din Richmond a generalului confederat Robert E Lee, care, oricum, fusese vandalizată în timpul protestelor declanșate de moartea lui George Floyd. Monumentul de 12 tone ridicat în 1890 va fi istorie, a confirmat guvernatorul Ralph Northam. Comandant militar de geniu, Robert E. Lee poseda zeci de sclavi pe proprietățile sale din Virginia. Când trei sclavi de-ai lui au evadat și au fost capturați, mărturii precise și bine documentate spun că acestea punea să fie torturați și biciuiți cu sălbăticie în fața lui. Un istoric american a regăsit în arhive factura prin care generalul Lee l-a plătit pe torționarul care i-a biciuit pe negrii fugari.
Nici statuia din Londra a fostului premier britanic nu a scăpat și a fost vandalizată cu graffiti. Churchill a condus Marea Britanie la victoria din cel de-al Doilea Război Mondial. Dar pentru unii rămâne o figură profund controversată, în parte din cauza părerilor sale despre rasă. “Nu este absolut nici o îndoială că Churchill a fost rasist”, a spus istoricul Richard Toye. “Cu siguranță a considerat oamenii albi ca fiind superiori”. Într-un interviu din 2015 la BBC, John Charmley, autorul cărții “Churchill: The End of Glory”, a afirmat că eminentul politician credea în “ierarhiile rasiale, în care creștinii protestanți albi se aflau în vârf, deasupra catolicilor albi, în timp ce indienii erau mai sus decât africanii”. Churchill s-a confruntat, de asemenea, cu critici în legătură cu observațiile sale asupra evreilor și a Islamului și a acțiunilor sale, sau a lipsei acestora, în foametea din 1943 din Bengal, care a ucis mai mult de două milioane de oameni.
