La sfârşitul anului trecut, două partide de extremă-dreapta, Alternativa pentru Germania (Alternative fur Deutschland) şi Rassamblement National în Franţa (Adunarea Naţională), ca să nu numim decât două dintre ele, aveau un semnificativ succes electoral şi s-au impus ferm în peisajul politic.
Asta se întâmpla după un deceniu în care lumea democratică fusese martora modului în care forţele politice au fost alese în guverne din întreaga lume, din Statele Unite până în Brazilia şi India.
Asta înseamnă un singur lucru: că nici măcar cele mai solide democraţii nu pot împiedica ascensiunea la putere a figurilor şi partidelor politice de extremă-dreaptă.
CITEŞTE ŞI: STUDIU – În Franța, Uniunea Europeană este în continuare prea puțin mediatizată
În acest articol analizăm schimbările care se produc pe scena politică europeană, ţinând cont de contextul mondial şi de tendinţele sociale.
În toate manualele de politologie scrie asta: extremismul poate apărea atât la dreapta, cât şi la stânga eşichierului politic. Versiunile de stânga extremă se opun capitalismului din cauză că acesta produce niveluri artificiale de inegalitate socială şi economică. Pentru acest motiv, versiunile de extremă stângă ale partidelor politice vizează o agendă egalitaristă, universalistă, adesea internaţionalistă.
Variantele de dreapta exremă ale partidelor consideră că aceste inegalităţi sociale sunt parte a ordinii naturale şi nu ceva asupra cărora statul să intervină. De exemplu, partidele Danez şi Norvegian ale Progresului adoptă politici economice neoliberale care favorizează alocarea pe piaţă în defavoarea redistribuirii politice a resurselor economice.
N.B., însă, aceste politici de factură neoliberală nu sunt specifice partidelor de extremă dreapta, ba chiar, începând cu anii 1990, aceste partide au preferat să opteze pentru o politică economică mai degrabă tradiţionalistă de stânga, care favorizează intervenţia statului.
O trăsătură comună tuturor partidelor de extremă dreapta este, însă, dorinţa de a crea un sistem autoritar, ordonat strict, conform diferenţelor “naturale” care există în societate, un sistem de lege şi ordine care pedepseşte sever comportamentul deviant.
De ce are discursul populist al partidelor de extremă-dreaptă atât de mare succes?
Răspunsul la această întrebare ar varia de la o ţară la alta. El ar ţine cont de contextul fiecărei ţări şi de dinamica internă sau, cum se întâmplă de un an şi jumătate, schimbările economice şi sociale produse de războiul din Ukraina (imigraţia forţată, de exemplu). Acestea sunt doar două din multele criterii.
Potrivit analiştilor, oamenii preferă să voteze un partid de extremă-dreapta ca pe un vot de blam pentru partidele convenţionale, pentru modul în care abordează acestea problemele economice, de sănătate publică (vezi pandemia de Covid), de protecţie socială, de protecţie teritorială, financiară, etc.
Sentimentul fricii, în dinamica socială, a arătat la fel, indiferent de perioadele istorice.
Or, discursul populist al partidelor de extremă-dreapta prinde de minune pe terenul fricii. Populismul este atrăgător, ideologic, pentru că tinde să împartă societatea în două grupuri antagonice: oamenii puri şi elita coruptă. Populismul generează în oameni, subtil, ideea că sunt victimele elitei imorale, tinde să simplifice discursul politic, îl dihotomizează în alb şi negru şi vrea răspunsuri simpliste, de tip “da” sau “nu”.
Secretul succesului populismului este că se foloseşte de nemulţumirile poporului pentru a se insinua în structurile de putere.
Paradoxul populismului este, însă, că, desi marşează mult pe tema voinţei superioare a majorităţii, pe activarea resentimentelor oamenilor faţă de structura de putere existentă, el se pune în contradicţie cu însăşi democraţia liberală, pentru că impune regulamente restrictive, aflate în dezacord tocmai cu drepturile şi libertăţile individuale.
Simplist vorbind, populismul se opune valorilor predominante din societate. El ţinteşte elita politică clasică, intelectualii, clasa economică superioară, mass-media şi le acuză pe acestea de conspiraţie ca să ţină poporul departe de putere. El consideră toate celelalte grupuri ca fiind sursa răului în societate.
În toată Europa, partidele de extremă-dreapta îşi dau doctoratul în populism
În 2022, partidul cu rădăcini fasciste Democraţii Suediei obţinuse 20,6% din voturi şi s-a situat pe locul al doilea în preferinţele publicului. Rezultatul fost o surpriză majoră într-o ţară cu tradiţionale preferinţe liberale şi creştin-democrate.
Pe 16 iunie anul acesta, în Finlanda, Coaliţia Naţională, un partid moderat de dreapta, a anunţat formarea unei coaliţii cu Partidul Finlandezilor, o formaţiune de extremă-dreapta care ajunsese, la alegeri, pe locul al doilea, promiţând “ordine” bazată pe ideea anti-imigraţiei şi anti-Uniunea Europeană.
În Spania, Partidul Popular, conservator, a încheiat o serie de acorduri de coaliţie la nivel regional şi local cu partidul radical de dreapta Vox, oferind un posibil model pentru alegerile generale din luna următoare.
În Polonia, Partidul Lege şi Justiţie este un partid care, initial, a încercat să se poziţioneze ca un partid de centru, creştin-democrat, dar, la scurt timp, a făcut o turnură către dreapta. A îmbrăţişat agenda naţional-conservatoare, care promovează intervenţionismul economic – şi-a câştigat simpatia făcând plăţi către familiile cu copii. Politologii au caracterizat această formaţiune drept una iliberală şi autoritară.
În Italia, Fratelli d’Italia, partidul de extremă-dreapta a lui Giorgia Meloni a obţinut o importantă putere executivă. Meloni este entuziast-fascistă, cunoscută pentru afirmaţia sa că Adolf Hitler a fost un om de stat grozav. În ciuda eforturilor ei de a părea moderat conservatoare, Meloni este şi va rămâne liderul unui partid de extremă dreapta cu puteri periculoase în stat. Deşi nu-i place să fie numită fascistă, Meloni face glume pe seama politicienilor de tradiţie, despre care spune că le e teamă să fie săraci.
În Ungaria, partidul Fidesz al lui Victor Orban are, probabil, notorietatea cea mai mare din Europa. Promovează euroscepticismul şi acuză Bruxelles că vrea să colonizeze Ungaria. Taxează băncile şi întreprinderile străine. Acordă alocaţii sociale în funcţie de munca voluntară depusă de potenţialii beneficiari şi face controale în casele oamenilor.
În Grecia, partidul neonazist Zorii Aurii făcea, în urmă cu zece ani, zile de vânătoare de imigranţi în zona metropolitană Atena. De asemenea, recruta tineri din şcoli, uneori, cu acordul tacit al profesorilor care chiar încurajau demersul.
În România, Alianţa pentru Unirea Românilor se autointitulează conservator dar discursul antimaghiar, antioccidental, eurosceptic, antiglobalist, iredentist, fundamentalist, homofob, xenofob o dă de gol. Înfiinţat de omul de afaceri Marius-Dorin Lulea şi condus de George Simion şi Claudiu Târziu, se bucură de o surprinzătoare susţinere din partea unor persoane cu notorietate în societate. A intrat în Parlament într-un moment în care nimeni nu se aştepta. În 2020, nu mai puţin de 15.000 de români se înscriseseră în partid.
CONCLUZII
Istoria se repetă surprinzător. Extremismul de dreapta este la fel de nociv ca cel de stânga. Periculos este că oamenii se lasă seduşi de discursul simplist-populist, incapabil să vadă dincolo de acesta. Segregarea din societate se face nu doar la nivel economic, ci şi la nivel ideologic.
Succesul partidelor de extremă-dreapta se construieşte pe deziluzie şi frică.
Populismul este ideologia periculoasă care-şi găseşte fundament pe frici, insecurităţi, fobii. Pentru ei, celelalte partide politice nu sunt patriotice şi nu susţin drepturile individuale ale oamenilor, fiind, prin asta, un pericol pentru societate ca ansamblu.
Partidele de extremă dreaptă au succes pentru că fac un apel excesiv la emoţie şi simplifică discursul.
